Aspir la puritate spirituala, simplitate fizica si intelepciune cand promovez nonvalori si gunoaie care otravesc mintile si sufletele multimii shaormare din Giulesti. Ce trist. Practic lucrez pt aceasta mare de oameni prinsi in lantuguri aurite si indesati in hainute de tafta colorata, pe ici pe colo asezonata cu bermude in carouri mov. Saracii, cred ca le e tare greu. Dar de ce fac eu asta daca ei imi displac?
Pt ca ce fac eu imi place. Da. E ca mancarea de dulce consumata in zilele de post aspru. Te simti vinovat dar iti place enorm, motiv pt care incerci sa gasesti scuze faptelor si iertare in fata popilor sau pe sub patrafirele lor. La spovedanie, fireste!
Tocmai pt asta cred ca sunt o dobitoaca. Nu pentru ca prin gesturile mele natia din Giulesti se-ndreapta spre imbecilizare totala si extinctie, alaturi de aprox 50% din populatia acestei tari, ci pentru ca as putea sa spun pas acestei mizerii si sa incerc alceva, mai putin nociv. Ceva care creste frumosul din oameni. Dar ce?
Minune. Minunat. Minunatie. Cuvinte prea mari uneori. Ai stat vreodata sa te gandesti care-i cel mai minunat lucru din lume? Ma gandesc la o masinuta de jucarie cu girofar si fara roti pe care o tineam dupa mine la gradi, la o barcuta de hartie plimbata pe lac, care locuieste intr-o sticla de Pepsi si, de ce nu, la un surub ruginit gasit in punga de stafide pe care o imparteam cu soramea odata. Pentru tine care-i cel mai minunat lucru din lume? Daca ti se pare greu de hotarat, te felicit! Ai o viata plina de bucurii!
Pentru a-mi fi mai usor sa iau o decizie, am hotarat sa impart minunatiile pe categorii. Azi, de pilda, ma gandeam la cel mai minunat dans. Sa fie cel ce l-ar face chiar si pe Mihai Whatever sa planga, prin executia sa perfecta? Sa fie simplu? Sa fie balet? Ia sa nu fie. Sa nu fie asa deloc. Sa fie altfel. Sa exprime, sa te faca sa simti ca dansezi in propriul tau stil, nu intr-unul copiat, incalzit si reincalzit precum o ciorba statuta. Cu pasi? Nu. Cu rime? Nici asta. Cu muzica? Surprinzator nu. Sau nu chiar. Cu gesturi.
Cele mai simple gesturi. Nu cred ca te-ai gandit vreodata cat de stupid te vede lumea in momentul in care asculti melodia preferata si nu poti sa te exprimi prin dans. Foarte bine. Atunci dansezi cu inima. Iar cand ochii mei te vad, imi vine sa dansez si eu pe aceeasi muzica. Sa simt ce simti tu dar sa fiu ca mine. Sa ma exprim ca mine. Sa trec peste barierele bunului simt si peste ale artei prestabilite. Sa fiu asa. Asa cum sunt. Sa simt dansul simplu si usor ca un fulg de nea care pluteste in vazduh. Sa simt doar vantul care ma poarta stingher si nestavilit peste granitele lumii de jos si pe sub mustatile albite ale norilor frati. Toata lumea danseaza. Suntem un ocean de fulgi ciudati si fragili care plutesc pe aripile vantului si se prabusesc in structurile albe masive de omat. Aici nu exista vedete. Aici este taramul sufletelor. Aici, Doamne, gasesc cel mai minunat dans din lume, care se numara printre cele mai minunate lucruri din lume.
Astea sunt clipele in care singuratatea ajunge sa doara. Patrunzi in propria-ti locuinta si deschizi larg toate usile si ferestrele. Nu stii de ce. Poate simti ca te sufoci de atata liniste. Astea sunt momentele in care iti doresti cu disperare sa auzi urland pechinezul de la 6, cu tot cu stapanu-sau si ma-sa. Nici macar bormasina enervanta de la 9 nu mai are tupeul sa haraie in pereti. Toata lumea a obosit. Azi toti tac. Doar vocile din telefon mai au tupeul sa-ti invadeze linistea caminului. Vocile pe care le iubesti, vocile de care iti e dor, vocile blande, care azi au innebunit. Ce simplu le e sa vorbeasca. De parca ar putea sa te si vada. Sa simta caldura din camera si sa-ti patrunda in bucatarie, sa iti prajeasca si cartofii pe care vrei sa ii mananci.
Hei vocilor, voi, voci nebune, incetati!
Vocea mea e scarbita de atatea incercari de a va tine pe voi la distanta. De ce nu puteti sa fiti ca alta data, calme si blande? Sa faceti sa imi fie dor, sa ma atrageti aproape, nu sa ma indepartati. Voi singure si insistente ma trimiteti pe vasul celor exilati si fara sansa. Voi ma faceti sa urasc ceea ce fac, ceea ce sunt si absolut tot ceea ce vreau sa fiu. Si stiti ce-i curios, ca inima mea tot va iubeste, chiar si cand o otraviti. Chiar si atunci. Si tocmai din iubire pt voi, ceea ce este inima mea o sa plece.
Sunt unele perioade în care te pierzi în bezna de pe străzi şi bântui ca un nebun în căutarea drumului tău. Măştile grăbite din jur par să te zăpăcească mai rău, cu fiecare secundă. Starea asta alertă îţi inspiră greaţa celui mai chinuitor leşin din ultimele şase vieţi. Şi nu îl poţi controla, pentru că forma propriei tale existenţe se întoarce împotriva fondului pe care te-ai clădit. Tensiunea din tâmple creşte exponenţial cu durerea din inimă. Privirea îţi îngheaţă şi pierzi până şi ultima urmă de afecţiune sau de talent care te-a ghidat până aici. Printr-o răsucire bruscă, te loveşti de geamul unei vitrine reci şi te regăseşti mai obosit şi mai îmbătrânit ca oricând. Te întrebi dacă ăsta eşti tu. Surprinzător nu te aude nimeni şi ecoul vocii care încă îţi mai vâjâie în urechi îţi dă senzaţia că ai vorbit în gând. Cu orgoliul rănit de săgeţile viclene ale destinului sângerezi neîncetat şi implori ca tot acest chin să înceteze. Vrei să fii ca înainte, vrei să te întorci, dar nici tu nu ştii unde. Memoria ţi-a slăbit şi nu-ţi mai aminteşti cum erai. Nu te mai regăseşti în hainele tale sau în parfumul pe care obişnuieşti să îl porţi. Fiori reci ţi se preling pe şira spinării, aplecată de atâtea poveri, în aşteptarea unei lumini care să te ghideze. Picioarele ţi se prăbuşesc sub propria greutate şi ultimele sunete se zvârcolesc mecanic să-ţi izbucnească din plămâni. Cu dinţii încleştaţi încerci să strângi din trupul durerii pentru a-i slăbi intensitatea.
“Renunţă! Nu mai trage atât de tine!” ţi se şopteste. Cu ochii ieşiţi din orbite de furie şi de durere, încerci să îţi aduni ultimele cuvinte pentru a construi o frază. Nu-ţi iese şi te simţi pierdut ca o mică barcă în imensitatea albastră a marelui ocean. Te şi vezi plutind în derivă, întins în mica ta bărcuţa de lemn…căldura brizei îţi îmbrăţişează trupul şi te simţi protejat…
Măştile încă aleargă şi e zgomot pe străzi. Mult zgomot şi nu mai doare.
Undeva, întinsă lângă o vitrină, zace o marionetă ale cărei sfori au fost tăiate.
Academia Catavencu loveste din nou. De data asta se asteapta ca romanii sa spuna cum vad viata peste 10 ani. Raspunsurile se asteapta pe Facebook. Baietii ne promit 20 de premii surpriza pentru cele mai “de ras” comentarii. Deci haideti sa ne hahaim cu totii de/pe viitor, care nu suna asa de bine cum suna odinioara la Vodafone.
Stim cu totii ca peste un deceniu viata nu o sa fie roz. Mai degraba albastra poate fi, pentru ca se anunta inundatii si chestii ca efect al incalzirii globale.
Despre Romania nu stiu ce rost ar mai avea sa scriem. Putem sa trecem direct la povestea lui Gotham City, fara Batman, ca pe-asta l-am aruncat din turnul constiintei noastre de cand cu calugarii de la Altex. Acum am impresia ca scriu pentru IQads si mi-e somn.
Uite spotul de la AC mai jos. Fara DC pentru ca nu ne place.
Piesa originala se numeste “Noi in anul 2000″ si a fost compusa de Horia Moculescu prin anii ’70, din cate stiu eu.
Cine crede ca scara evolutiei umane se opreste la homo sapiens sapiens mai are de gandit. Omul este in continua evolutie, influentat in permanenta de mediul in care se dezvolta. Pornind de la aceasta afirmatie niste oameni buni au personalizat procesul de evolutie pentru cateva popoare.
Marea mea dilema este URSUL. Acel urs legat cu un lant de mana romanului. Care va sa zica…noi capturam ursi si atat? Pentru asta suntem noi recunoscuti in lume? Pentru braconaj?? Pff, si eu care credeam ca suntem recunoscuti doar pentru furtisaguri marunte si diverse infractiuni penibile. Daca as spune ca un tigan era mai expresiv in locul ursului…ai crede ca sunt rasista si naspa? Bine, bine, nu mai spuuuun.
Ma duc sa plimb ursul. Am unul brun si carpatin inchis in debara.
De ce sunt ei, saracii, pe cale de disparitie? Pentru ca sunt prea multi cei care ii plimba des.
We are so terrified about death because when we die, we disappear.
Asta-seara, in jurul orelor 22 primesc un mail cu un titlu parca proaspat scos din statistici: “Sunt 72% sanse ca in urmatoarele 60 minute sa fii chiar tu atacat sau talharit”. Mi-a fost trimis de MiniS (?), de pe o adresa de e-mail cel putin spus dubioasa. As fi vrut sa ii dau un reply si sa ii spun ca nu ma atrage spectaculosul procent de 72%, deoarece am sanse mai mari sa fiu talharita, de 100% chiar. Si nu o data pe ora ci “de-a pururea si in vecii vecilor” (Sper ca nu si “amin”).
Cine sa fie faptasul daca nu Statul Roman. Marele Stat din Sud Estul Europei Centrale (treaba cu pozitionarea pe harta e cam trasa de par), condus de niste incompetenti care parca au fost scoliti in cele mai inalte institutii ale lumii sa fure. Daca macar ar face-o elegant, feriti de vazul lumii, asa cum se facea odata, macar ar fi demni de lauda. Insa din moment ce ei fura fara rusine, cu zambetul pe buze, deja se pune o mare intrebare: cat de prost este acest popor care accepta toate aceste lucruri? Nimeni nu va sti vreodata raspunsul, pentru ca nimeni nu este suficient de rabdator sa stea si sa explice lumii ce este gresit, pentru a schimba ceva. E de inteles de ce nimeni nu isi bate capul. E de inteles si de ce multi au ajuns in starea “imi bag piciorul”. Stim cu totii ca discutiile, miile de articole si mai nou reclamele aruncate in ochiul omului, zilnic, care au ca subiect ce, cum si cat se fura, sunt omniprezente. Problema e ca am intrat in transa, intr-o stare in care nu ne mai doare ca fura altii daca noi avem. Ne restrangem uneori, ca oamenii buni si drepti care ne conduc sa isi poata lua genti Hermes si pantofi L Vuitton. Pentru ca merita. Nu e asa usor sa conduci o caruta cu 21 de milioane de prosti, din care cel putin 1/3 sunt plecati in Occident pentru a promova imaginea tarii.
Vezi tu, nu cred ca avem nevoie de Hagi, Nadia, Mutu sau de alti sportivi pentru a concepe un brand de tara. Cred ca avem nevoie de noi insine, si de cojones. Cred ca ar trebui sa nu mai credem in ce imprastie mass media si ar trebui sa privim mai des pe strada. Cred multe, dar nu am incredere. Si da, nici eu nu fac nimic, pentru ca nu am sansa asta, insa am un viitor in care orice e posibil.
Am avut odată un caine. Nu era cine ştie ce frumuseţe şi nici nu prea era bun pe lângă casă, dar era câinele meu. Şi îl iubeam mult. Se pricepea de minune să rupă garduri, să alerge cu mine, să LATRE pe lângă gard, să mârâie, să mănânce şi să doarmă. În rest nimic. Dar era câinele meu, şi îl iubeam cu toţii. Odată, pe la vreo 7 ani, am încercat să îl învâţ să meargă pe tricicleta mea. N-a vrut şi ne-am cam supărat. Îi plăcea în schimb să fie plimbat cu căruciorul, pentru că era cam puturos. Da, ne înţelegeam bine noi doi. Mă supăra uneori că nu mă asculta şi nu se lăsa dresat. Pesemne că uitase cum ajunsese în curte – mă gândeam eu.
Îl găsisem într-o după amiază de vară la porţile unui vecin, zăcând într-un ghem mare de bandă de cauciuc. Părea câinele unui coşar, la cât de murdar era. Blăniţa lui, cândva albă cu pete maro, se făcuse toată o singură culoare. Însă ochii lui mari, umbriţi de gene micuţe, oglindeau în ei toată curăţenia din lume. Astfel, după un schimb de priviri şi câteva muşcături, din partea lui – evident, m-am hotărât să îl iau acasă. La cât de mic era, am reuşit să îl ascund într-unul din buzunarele flanelului meu, pentru ca mai apoi să îl duc în curte şi să îi dau ceva de mâncare, când nu erau părinţii atenţi. Însă maica-mea, mereu vigilentă, şi-a dat seama că am adus iar un animal acasă şi l-a dat afară. Am minţit-o că are cerul gurii negru şi se împacă frumos cu celălalt câine şi cu pisicile pe care le adusesem cu câtva timp înainte, da, tot de pe drum. Am mai promis că o să fiu cuminte şi-o să mănânc tot din farfurie dacă îmi primeşte căţelul înapoi. Aici a fost impresionată şi a acceptat un trial pentru câine, care s-a tot prelungit, de la an la an.
Într-o toamnă, fără presiuni din partea mamei, câinele a renunţat singur. A murit. Nu îi era frig, nu îi era nici foame. Avea un culcuş călduros, numai al lui. Era liber… Era singur. Eu cred că a murit de tristeţe.
Îl iubeam. Era câinele meu. Îl chema Florea.
